Go to content




Viata emotionala a cainilor – EQ cu mult peste cel al oamenilor - I.


 Atunci cand tot mai multi savanti si un public tot mai larg vor
afla ca animalele au vieti emotionale extrem de bogate, poate
ca societatea va face mai mult pentru a gasi alternative la
folosirea animalelor pentru cercetari biomedicale.
Marc A. Bekoff
Un caine care se simte singur?
Un caine mahnit?
Un caine sufletist?
Un caine sensibil?
Un caine disperat?
Un caine indragostit?
 Cu toate ca cei mai multi dintre posesorii de caini cred ca
acestea simt o anumita gama de emotii, care include
iubirea, compasiunea, mania, stresul, dezamagirea si extazul,
oamenii de stiinta raman sceptici in ceea ce priveste emotiile
cainilor. Ei sustin ca astfel de emotii sunt greu de atins si ca
manifestarea lor de catre animale este imposibil de dovedit
prin metode stiintifice obisnuite. Totusi, in zilele noastre,
multi reprezentanti ai comunitatii stiintifice fac un pas inainte
si afirma ca cainii au si ele sentimente.
 Oamenii care se bucura de compania cainilor au, de obicei,
multe de spus despre modul in care isi exprima animalele emotiile.
Unele dintre acestea seamana foarte mult cu cele omenesti,
dar, pe langa emotiile comune, animalele pot manifesta o
gama de sentimente pe care noi nu le putem intelege cu usurinta.

Sensibilitatea


 Dupa cum subliniaza Jeffrey Masson, cainii sunt diferiti; ele nu
seamana cu oamenii. Astfel, el scrie: “Dupa o intreaga viata
de observare atenta si plina de afectiune a cainilor, am ajuns la
concluzia ca orice caine simte mai mult decat mine (ma voi referi
doar la mine). Ei simt mai mult, mai pur si mai intens. Prin
comparatie, peisajul emotional uman pare intunecat de
subterfugii, ambivalenta si deceptie emotionala, voita sau nevoita”.
 De exemplu, cainii au o profunzime a sensibilitatii greu de inteles
de catre majoritatea oamenilor. Intr-o clipa, cand simt ca ar putea
fi dusi la plimbare, ei fac un adevarat dans al bucuriei. Iar in momentul
urmator, ei pot cadea in cea mai mare disperare, cand li se spune
ca nu isi pot insoti stapanii la plimbare.
 Masson comenteaza ca, probabil, cuvantul NU este prea dur
pentru caini. Poate ca acest cuvant nu ar trebui niciodata folosit
in cazul cainilor, fiindca este pur si simplu devastator. Si nu fiindca
acest concept nu ar fi cunoscut cainilor, dar, intr-un anume fel,
atunci cand aud acest cuvant infricosator de la iubitii lor prieteni,
oamenii, ei intra intr-un fel de depresie, din care par ca nu vor putea
iesi niciodata.
 De buna seama, in doar cateva minute, ei trec peste aceasta stare
si acesta este un aspect pe care il iubesc foarte mult la caini. Dupa
ce traiesc o emotie la potential maxim, odata ce aceasta a trecut,
ei sunt imediat gata pentru urmatoarea experienta. Cainii nu par
sa-si piarda timpul cugetand asupra trecutului, sau asteptand
suparati si plini de teama, viitorul.
Ei sunt in permanenta in prezent.

Iubirea si compasiunea

Daca ne-am limita intelegerea privind cainii la cercetarile
efectuate de oamenii de stiinta in laboratoare, ne-am lipsi
de cunoasterea pe care au dobandit-o oamenii care traiesc
zi de zi alaturi de animale. Kristin von Kreisler, autoarea
cartii The Compassion of Animals (Compasiunea animalelor),
a realizat o colectie de sute de intamplari adevarate,
despre modul natural in care se comporta animalele. Multe
dintre povestirile sale descriu starea de bine pe care o dau
cainii, oamenilor bolnavi sau pe moarte.
Una dintre povestirile mele preferate din colectia lui
Kristin este cea despre Lulu, o femela Bullmastiff de 75 kg,
care traia in Beaver Falls, Pensylvania. Von Kreisler povesteste
ca Lulu era uriasa, un pachet de muschi. Dar, atunci cand
stapana ei, Jo Ann Altsman, a avut un atac de cord, Lulu a
devenit salvatoarea ei.
Jo Ann era singura acasa si statea intinsa pe jos,
inspaimantata. Nu era in stare sa formeze numarul de apel
de urgenta 911, fiindca, in situatia ei, un efort fizic cat de mic
ii putea fi fatal.   Convinsa ca va muri singura, fara niciun
ajutor, Jo Ann a inceput sa se roage. Intreaga viata i s-a
perindat prin minte si a inceput sa planga.
Atunci, Lulu s-a apropiat de ea clatinandu-se si a inceput si
ea sa planga. Jo Ann isi aminteste cum: “Lacrimi mari,
uleioase, se prelingeau din ochii ei, curgandu-i pe brat. Cu cat
plangeam eu mai tare, cu atat Lulu isi punea capul pe mine,
suspinand zgomotos. Incerca intr-una sa ma pupe”
Lulu era atat de ingrijorata de starea lui Jo Ann, incat s-a
strecurat prin usita unui caine de douasprezece kg! Era aproape
imposibil ca Lulu sa incapa prin acea usita, dar a facut acest lucru,
ranindu-se, in cautarea vreunui vecin care sa o poata ajuta pe
Jo Ann. A iesit si a intrat de cateva ori prin acea usita,
pentru a verifica starea stapanei sale, varsand, de fiecare data,
tot mai multe lacrimi, atunci cand o privea. De fiecare data
cand trecea prin usa micuta a cainelui, era serios ranita.
In cele din urma, Lulu a reusit sa deschida poarta frontala
cu labele si sa iasa pe drumul din fata casei, unde a reusit
sa atraga atentia unui sofer, care s-a oprit, a gasit-o pe Jo Ann
si a chemat o ambulanta.
Intr-o alta povestire, von Kreisler descrie comportamentul
uimitor al lui Dakota, un caine insotitor, pe care un doctor
i-l recomandase lui Mike Lingenfelter, pentru a-l ajuta sa
depaseasca o depresie.  Cainele era un sprijin atat de pretios
moralul lui Mike, incat incepuse sa il ia cu el pe la diferitele
scoli unde tinea prelegeri despre ingrijirea animalelor de companie.
In timpul unei asemenea prelegeri, dintr-o data, cainele a
inceput sa se miste agitat si sa isi frece botul de picioarele
stapanului sau. “Ma simteam prost, fiindca tocmai vorbeam
despre cat de frumos se comporta cainii insotitori” – povestea
Lingerfelter. Dakota a inceput sa latre, iar Mike l-a scos afara
din sala de curs. Odata ajuns in hol, Lingerfelter, care avea
probleme severe cu inima, a cazut jos, cuprins de un atac de cord.
Au mai fost si alte ocazii in care Dakota a presimtit ca Lingenfelter
urma sa aiba probleme cu inima. El crede ca Dakota avea
capacitatea de a simti modificari ale mirosului transpiratiei sale,
generate de eliberarea de enzime, atunci cand inima incepea sa
functioneze anormal.
Dakota putea, de asemenea, sa simta si cand alti oameni aveau
probleme de sanatate. Intr-o zi, el a navalit in biroul colegului lui
Lingentelter, latrand si scancind; cateva momente mai tarziu,
omul a facut un atac de cord.
Von Kreisler descrie multe alte intamplari cu animale care au
grija de oameni, inclusiv cea despre un Labrador Retriever,
care fusese un caine vagabond, pana cand Marty Rosenblum
il adoptase. Lui Plywood ii placea sa hoinareasca prin cartier si a
inceput sa viziteze, in mod regulat, un barbat care suferea de
cancer in forma terminala. El poposea in casa lui Jim Dunn dimineata
si pleca de acolo dupa-amiaza. Lui Dunn ii facea bine prezenta cainelui.
 In ziua in care Dunn a murit, Playwood nu a reusit sa intre in
casa incuiata si a patruns inauntru impingandu-se intr-o usa
laterala, pentru a sta alaturi de Dunn. Familia acestuia a inteles
cat de importanta fusese prezenta lui Playwood in viata sa, si a
pus o fotografie a cainelui in sicriul lui Dunn.
Interpet's International

Back to content